Context urban: Castelul Peleş a fost construit la iniţiativa primului Rege al României, Carol I, în afara
perimetrului comunei Podul Neagului, localitate cu o suprafaţă de 24 de km în anul 1874, an în care, din
iniţiativa suveranului, comuna primeşte numele de Sinaia. Un an mai târziu, în centrul localităţii sunt
construite primele case boiereşti, iar în 1876 începe construirea căii ferate Ploieşti – Predeal, care
străbate şi Sinaia. Concomitent, între anii 1873 şi 1875 a fost edificată fundaţia castelului Peleş.
Ceremonia de punere a pietrei de temelie a reşedinţei a avut loc într-un cadru festiv la 10/22 august
1875.
Epocă: 1873 – 1914, pe un teren de 1000 de hectare numit Piatra Arsă sau moşia Sinaia, achiziţionat de
Regele Carol I de la Eforia Spitalelor în anul 1871.
Autori: arhitecţi: Wilhelm von Doderer (1872–1876), profesor la Technische Hochschule din Viena,
Johannes Schultz (1873, diriginte de şantier, asistentul lui Doderer, iar din 1876 până în 1883, arhitect-
şef), Émile André Lecomte du Noüy (1890 – 1892), Karel Liman (1896 – 1924); Jean Ernest, antreprenori,
constructori şi proprietari de depozite de materiale de construcţie.
Situaţie juridică: fostă reşedinţă regală (1883 – 1947), naţionalizată în 1948, muzeu din 1953 în 1975 şi
din 1990 până azi, proprietate din anul 2007 a Maiestăţii Sale, Regele Mihai I al României şi instituţie
publică administrată de Statul român, sub egida Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional.
Contextul istoric al edificiului: Castelul Peleş a fost construit la iniţiativa Regelui Carol I, pentru a-i servi
drept reşedinţă de vară, investită cu funcţii politice, culturale şi simbolice. După 1914, castelul Peleş şi-a
exersat în continuare funcţia de reprezentare şi de muzeu, fără a mai fi însă locuit timp 6 luni pe an, aşa
cum obişnuia suveranul fondator. Până în 1947, devine spaţiu aulic pentru vizitele oficiale sau
găzduieşte ceremonii cu caracter militar. Cel mai important eveniment organizat la Sinaia şi găzduit de
castelul Peleş până la abdicarea Regelui Mihai, în decembrie 1947, a fost legat de sărbătorirea
semicentenarului castelului în anul 1933 de către Regele Carol al II-lea (1930-1940). În perioada ianuarie
– martie 1948, castelul este închis din ordinul autorităţilor comuniste, iar bunurile de patrimoniu sunt
inventariate. Cea mai mare parte a colecţiilor de pictură, mobilier, textile, piese de artă decorativă şi
cărţi au fost transferate la Muzeul de Artă din capitală. Din luna mai a aceluiaşi an, alte piese au intrat în
custodia diferitor instituţii de cultură din marile oraşe ale României, Bucureşti, Braşov, Sibiu etc. Din anul
1953, castelul devine Muzeu Naţional, deschis publicului larg, în timp ce celelalte imobile situate pe
domeniul Peleş, precum castelele Pelişor, reşedinţa particulară a celui de-al doilea cuplu regal,
Ferdinand I, Maria şi Foişor, fosta Casă de vânătoare a primului Rege al României şi reşedinţă a regilor
Carol al II-lea şi Mihai I vor deveni case de creaţie şi odihnă pentru scriitorii, muzicologii şi artiştii plastici
agreaţi de regimul comunist. Două decenii mai târziu, în anul 1975, starea de conservare tot mai critică a
imobilului determină măsura închiderii acestuia şi evacuarea unei părţi importante a patrimoniului
muzeal în depozitele amenajate într-un vechi conac boieresc al familiei Bibescu din Posada, localitate
situată la cca 20 de km sud de Sinaia. Între anii 1966 şi 1982, într-o fostă dependinţă a castelului regal,
situată în apropierea acestuia, a fost amenajat Muzeul de Artă Decorativă (Ceramica), ce valorifica piese
reprezentative din vechile colecţii regale. Concomitent cu lucrările masive de restaurare, castelul
găzduieşte până în 1989, anul înlăturării regimului comunist în România, o serie de vizite de şefi de stat.
Din 1990, respectiv 1993 şi până azi, castelele Peleş şi Pelişor sunt redeschise spre vizitare. În anul 2007,
după cinci ani de negocieri între Statul român şi Casa regală, se ajunge la un acord, prin care castelul
Peleş, castelul Pelişor, precum şi întregul domeniu Peleş alcătuit din fostele dependinţe regale, au
reintrat în proprietatea Regelui Mihai I (1927-1930, 1940-1947), dar continuă să fie administrate de
statul român. Excepţie face castelul Foişor, clădire inaugurată în anul 1881. Acordul cu Casa regală,
expirat în anul 2009, în cazul castelului Pelişor şi în 2010, în cazul castelului Peleş, a fost din nou
prelungit.
În 1932, Foişorul a căzut pradă unui incendiu devastator. A fost reconstruit un an mai târziu în perioada
Regelui Carol al II-lea (1930-1940). În anii 1970, clădirii iniţiale i s-a adăugat o aripă nouă şi interioarele
au suferit modificări semnificative. După 1989, clădirea a devenit vilă de protocol a preşedinţiei
României, statut pe care continuă să îl păstreze.
Proiect, perioadă de realizare, fabricanţi, materiale: Elaborarea planurilor iniţiale ale castelului Peleş i-
au fost încredinţate arhitectului Wilhelm von Doderer (1825-1900), profesor la Technische Hochschule
din Viena. Doderer a înaintat suveranului trei propuneri de proiecte arhitectonice, inspirate din
arhitectura castelelor renascentiste franceze de pe valea Loirei, ca şi din stilul edificiilor vieneze de pe
Ringstrasse. Proiectele sunt respinse de către Carol I în 1876, iar conducerea lucrărilor este încredinţată
arhitectului german, Johannes Schultz, care elaborează planurile castelului în prima sa fază de
construcţie (1879 – 1883). Clădirea cu aspect de chalet elveţian, compusă din două etaje propusă de
Schultz, era decorată la exterior în stil german, Fachwerk.
La 1890, este construită pe locul terasei acoperite de pe aripa de sud, Sala Maură, după proiecte
atribuite arhitectului francez, Émile André Lecomte du Noüy, discipolul celebrului arhitect francez,
Violet Le Duc.
În anul 1894, la conducerea lucrărilor este numit arhitectul ceh, Karel Liman (1860 ? – 1928). Sub
coordonarea sa, între 1895-1897 sunt amenajate Capela reginei Elisabeta de la etaj, Apartamentele
principeselor de Wied şi Hohenzollern de pe latura de nord şi Mezaninul.
În anul 1884 este instalată reţeaua electrică, castelul dispunând de un grup electrogen propriu, iar la
1897 este construită centrala electrică.
Între anii 1903 – 1906, Liman proiectează Galeria de marmură, Sala de concerte, Sala mică de muzică şi
Baia reginei şi amenajează încăperi la nivelul al II-lea, corespondentul primei Mansarde: camera
doamnei Mavrogheni, marea doamnă a Palatului şi apartamentele oaspeţilor din aripa de nord a
castelului.
Între 1906-1914, se întreprind lucrările de amenajare a teraselor exterioare. La 1906 este înălţat turnul
central al castelului, unde un an mai târziu a fost montat ceasul cu trei cadrane, creaţie a Fabricii de
ceasuri de turn a Curţii regale din Bavaria, Johann Mannhardt.Totodată, sunt amenajate Sala veche de
muzică, Sala Florentină şi Sala Coloanelor, pe locul primei Camere de şah, iar Sufrageria regală este
extinsă. La etaj, pe aripa de nord, este construit Apartamentul primului ministru.
Între anii 1905 – 1906, sunt concepute vastul Apartament imperial, compus din Salon mare, Salon mic,
Dormitor, Budoir, Baie şi Camera valetului şi Apartamentul principilor moştenitori, Ferdinand – Maria.
În anul 1906, au loc modificări ale Sălii de teatru de la Parter. Tot acum, sala este adaptată proiecţiilor
cinematografice, prin amenajarea cabinei de proiecţie. Aparatura cinematografică a fost modernizată în
1939, de Societatea Concordia din Bucureşti, la cererea expresă a regelui Carol al II-lea.
Între anii 1908 – 1911, este definitivată construcţia Sălilor de arme, ca şi decoraţia Sălii Florentine, după
planurile arhitecţilor Karel Liman şi Ferdinand de Tiersch, acesta din urmă, consilier al regelui Ludovic al
II-lea al Bavariei.
Între anii 1907 şi 1911, este amenajat Holul de onoare pe locul celei de-a doua curţi interioare,
principala sală de recepţie a castelului. Holul este decorat în stilul Renaşterii germane, cu subtile accente
baroce, de către Bernhard Ludwig din Viena, care colaborează strâns cu arhitectul Liman. Modelul de
inspiraţie al sălii îl constituie Sala Fredenhagen a Palatului Camerei de Comerţ din Lübeck. În paralel,
sunt construite la Parter, Sala de şah şi Sala de biliard, în continuarea Sălii maure.
În sfârşit, între anii 1911-1914 este amenajată terasa cu busturi de împăraţi romani, iar pe aripa de sud-
est, este proiectată Sala consiliilor de către arhitectul Liman şi decoratorul vienez, Bernhard Ludwig.
Moartea regelui Carol I la 27 septembrie 1914, marchează finalul vastului proiect arhitectonic coordonat
de suveran.
Furnizori de obiecte de artă: Dintre furnizorii principali, pentru prima etapă de construcţie, amintim
casa Heymann din Hamburg şi atelierul condus de August Bembé din Köln-Mainz. Dintre cei care au
lucrat constant la decorarea şi furnizarea de piese de artă decorativă pentru castel, din 1883 până în
1914, îi menţionăm pe Joseph Dollitschek, arhitect şi decorator din Viena, Anton Pössenbacher din
München, creator de decoraţiuni şi de piese de mobilier şi L. Bernheimer, din acelaşi oraş, furnizor de
decoraţiuni interioare, mobilier, covoare orientale, Habie&Polako, din Viena, furnizori de covoare gen
Smyrna, atelierele Zettler din München, 1882, creatorii de vitralii. Acestea au fost lucrate de patruzeci
de artişti şi tehnicieni timp de trei ani după schiţele color executate de profesorii E. Widmann si Julius
Juers. F. X. Barth. Celălalt autor de vitralii al castelului Peleş a fost A. Zwölfer, titularul unui celebru
atelier vienez, cu filiala la Bucureşti. Colecţiile de artă decorativă s-au constituit prin cooptarea unor
celebre firme occidentale din epocă: Odiot, din Paris, Eduard Wollenweber, München şi Paul Telge, din
Berlin, creatori şi furnizori de produse de orfevrărie. Lor li s-au alăturat Josef Resch, celebru magazin de
bijuterii din Paris şi J.A Eysser, fabricant faimos de mobilier din Nürenberg.
